(1) Procesul civil pornește la cererea reclamantului, în afara cazurilor în care legea prevede altfel.

(2) Reclamantul are dreptul să renunțe la judecată ori să își modifice cererea, iar pârâtul poate să recunoască pretențiile.

(1) Părțile au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului și de a-și susține apărările în fața instanței.

(2) Instanța este obligată să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt ori de drept pe care își întemeiază soluția.

(1) Cererea de chemare în judecată cuprinde: numele și prenumele, domiciliul ori reședința părților, precum și codul numeric personal al reclamantului; numele și calitatea celui care reprezintă partea; obiectul cererii și valoarea lui; arătarea motivelor de fapt și de drept; arătarea dovezilor pe care se întemeiază cererea; semnătura.

(2) Cererea trebuie să cuprindă elementele necesare pentru a permite instanței să verifice competența.

(1) Întâmpinarea este obligatorie, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

(2) Pârâtul este obligat să depună întâmpinarea cel mai târziu la termenul prevăzut de lege, sub sancțiunea decăderii.

Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Recursul se poate exercita numai pentru motivele expres prevăzute de lege, între care nesocotirea competenței, încălcarea regulilor de procedură și aplicarea greșită a legii.

(1) Instanța, la cererea părții interesate, poate lua măsuri provizorii, prin ordonanță președințială, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanța este vremelnică și nu prejudecă fondul cauzei.