Reproducem mai jos dispozitivul Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 16 iulie 2026, în cauza C‑280/25 [Lin II], Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva M.G.D.
1) Articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, citit în lumina articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
trebuie interpretat în sensul că,
atunci când nicio dispoziție națională nu stabilește o sumă de la care o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie să fie considerată „gravă”, o asemenea fraudă trebuie să fie calificată în mod necesar astfel din momentul în care implică o sumă totală mai mare de 50 000 de euro, independent de aspectul dacă prejudiciul suferit de bugetul Uniunii din cauza acestei fraude depășește și el o asemenea sumă.
2) Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, coroborate cu articolul 49 alineatul (1), cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale
trebuie interpretate în sensul că
nu impun repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat, prin care s‑a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii se împlinise, în temeiul standardului național de protecție referitor la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (lex mitior) astfel cum a fost consacrat prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (România). În schimb, în afara unei asemenea situații, aceste dispoziții ale dreptului Uniunii interzic instanțelor române să aplice acest standard național de protecție unor proceduri penale îndreptate împotriva unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în pofida faptului, în primul rând, că, în temeiul unui principiu de ordin constituțional care interzice aplicarea unei lex tertia, acestor instanțe le este interzis să aplice parțial reglementări penale succesive prin combinarea unora dintre dispozițiile lor, în al doilea rând, că dreptul lor național nu conține criterii care să le permită să stabilească dacă aplicarea standardului național de protecție menționat implică un risc sistemic de impunitate a acestor fraude și, în al treilea rând, că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor fraudelor menționate s‑ar fi împlinit, înainte de pronunțarea Hotărârii din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), dacă acest termen ar fi fost calculat prin aplicarea aceluiași standard național de protecție.