Evoluția dreptului românesc
Pe parcursul istoriei, sistemul juridic din spațiul românesc a fost modelat de numeroase influențe, pornind de la cutumele geto-dace și ajungând la dreptul roman și ulterior la evoluția dreptului feudal. După retragerea romană, normele locale au continuat să fie aplicate, în special în cadrul obștilor sătești, iar structura politică și administrativă a statelor medievale a păstrat elemente de continuitate autohtone, adaptându-se în același timp la influențele externe. Dreptul românesc medieval a fost o combinație de tradiții locale și reguli aduse de influențele străine, dar fundamentul său a rămas legat de normele comunității și de organizarea socială tradițională.
1. Statul și Dreptul Geto-Dac[modificare | modificare sursă]
Statul Geto-Dac[modificare | modificare sursă]
Statul geto-dac a apărut în jurul anului 70 î.Hr. sub conducerea regelui Burebista, ca urmare a dezvoltării economice, politice și a presiunilor externe, cum ar fi amenințarea expansiunii romane. Teritoriul său se întindea de la Carpații Nordici în nord, până la Dunărea mijlocie și Marea Neagră. Forma de guvernare era monarhia, regele având puterea supremă, iar funcția era ereditară. În stat existau dregători locali responsabili cu administrarea și apărarea cetăților.
Dreptul Geto-Dac[modificare | modificare sursă]
Dreptul geto-dac era bazat pe cutume și legi nescrise, transmise oral sau mnemotehnic. Nu avem dovezi că aceste legi erau scrise, dar se știe că ele reglementau aspecte precum familia (monogamă, patrilocală), proprietatea (privată și comună), și dreptul penal (bazat pe răzbunarea sângelui). Familia era protejată prin norme stricte, iar căsătoria implica aducerea unei zestre de către femeie. Proprietatea era reglementată în mod distinct între comun și privat, iar în dreptul penal erau aplicate pedepse aspre, inclusiv pedeapsa cu moartea.
2. Dreptul Roman în Dacia[modificare | modificare sursă]
Cucerirea Romană și Implementarea Dreptului Roman[modificare | modificare sursă]
După cucerirea Daciei de către romani în 106 d.Hr., a fost introdus dreptul roman. Inițial, acest drept era aplicat doar cetățenilor romani, dar localnicii (peregrini) continuau să urmeze cutumele proprii, atât timp cât acestea nu contraveneau legilor romane. În 212 d.Hr., prin Constituția lui Caracalla, toți locuitorii liberi ai Imperiului Roman, inclusiv cei din Dacia, au primit cetățenie romană, ceea ce a extins aplicarea dreptului roman asupra întregii populații.
Instituțiile Juridice Romane[modificare | modificare sursă]
Dreptul roman reglementa aspecte importante ale vieții sociale, cum ar fi familia, căsătoria, proprietatea și obligațiile. Familia romană era guvernată de reguli stricte, iar căsătoriile între cetățeni romani și localnici erau permise în anumite condiții. Proprietatea era împărțită în mai multe tipuri: quiritară (exclusiv pentru cetățeni romani), provincială și peregrină. Contractele și obligațiile erau reglementate de norme stricte, iar multe dintre acestea au fost descoperite în tăblițele cerate de la Roșia Montană, care reflectă activități comerciale complexe în această perioadă.
3. Evoluția Dreptului după Retragerea Aureliană[modificare | modificare sursă]
Perioada Post-Romană și Obștile Sătești[modificare | modificare sursă]
După retragerea armatei și administrației romane din Dacia în 271 d.Hr., structura socială a autohtonilor a rămas bazată pe obștile sătești. Deși populația a fost supusă valurilor de migrații, aceste structuri au rezistat și au continuat să funcționeze pe baza cutumelor locale. Obștile sătești aveau o organizare democratică, unde adunările locale decideau asupra proprietății și organizării muncii. Dreptul penal era bazat pe legea talionului și compoziție, iar familia continua să joace un rol important în organizarea socială.
Normele de Conduită ale Obștilor[modificare | modificare sursă]
Obștile sătești erau bazate pe stăpânirea colectivă a pământului și pe munca în comun. Proprietatea era divizată între cea devălmașă (comună) și cea individuală (privată). În privința relațiilor de familie, se menținea modelul patrilinear și patrilocal, iar căsătoria era reglementată de normele comunității. Dreptul succesoral era egal, iar conflictele erau rezolvate pe baza principiilor comunitare.
4. Organizarea Politico-Administrativă a Statelor Medievale Românești[modificare | modificare sursă]
Domnia și Structurile Puterii[modificare | modificare sursă]
După constituirea statelor feudale românești, instituția domniei a devenit principala autoritate politică. Domnul avea puteri absolute și deținea roluri în domenii precum politica externă, administrarea internă, justiția și religia. Domnia era ereditară, dar în anumite circumstanțe putea fi și electivă. Alegerea domnului era influențată de tradiția locală, unde boierii și alte structuri de putere aveau un cuvânt de spus.
Sfatul Domnesc și Marea Adunare a Țării[modificare | modificare sursă]
Sfatul Domnesc era un organ consultativ format din boieri și dregători, având un rol important în consilierea domnului în probleme politice și administrative. Marea Adunare a Țării era o formă de participare mai largă, cu membri din diverse straturi sociale, care era convocată pentru decizii majore, precum alegerea domnului sau încheierea de tratate.
Organizarea Administrativ-Teritorială[modificare | modificare sursă]
Statele medievale românești erau împărțite în județe (în Țara Românească) și ținuturi (în Moldova), unități administrativ-teritoriale care reflectau organizarea tradițională pre-statală. Fiecare județ sau ținut era condus de dregători, cum ar fi juzii sau pârcălabii, care aveau roluri administrative, fiscale și judiciare. În Transilvania, organizarea teritorială era diferită, cu structuri precum comitatele, scaunele și districtele, reflectând influențele maghiare și sașești.
5. Influențele Externe și Dreptul Feudal[modificare | modificare sursă]
Influente Bizantine, Slave și Germane[modificare | modificare sursă]
De-a lungul Evului Mediu, dreptul din Țările Române a fost influențat de diverse surse externe, precum dreptul bizantin, slavic și germanic. Cu toate acestea, normele locale au continuat să joace un rol esențial, menținându-se o continuitate juridică între tradițiile autohtone și influențele externe. Dreptul cutumiar a rămas predominant, reglementând proprietatea, relațiile de familie și conflictele dintre locuitori.