Constituirea Societății
Urmărirea tranziției istorice a societății de la comunitățile primitive, bazate pe solidaritate mecanică și organizare tribală, la polisul greco-roman și imperiul universal, apoi la feudalism și, în cele din urmă, la statul-națiune modern oferă o perspectivă asupra modului în care diversele forme de organizare socială și politică au contribuit la construirea unei idei de comunitate ideală, una care evoluează odată cu schimbările filozofice și juridice din diferitele perioade istorice.
Comunităților primitive[modificare | modificare sursă]
În cadrul comunităților primitive societatea era bazată pe ceea ce sociologul Émile Durkheim numea „solidaritate mecanică”. Oamenii erau legați între ei prin trăsături comune, precum originea, limba și tradițiile, iar apartenența la grup nu era o alegere personală, ci o condiție impusă prin naștere. Această formă de organizare socială presupunea o legătură involuntară între indivizi și grup, iar orice abatere de la normele colective era pedepsită sever. Sistemul juridic al acestor comunități primitive era unul de drept represiv, orientat spre menținerea coeziunii sociale și excluderea celor care nu respectau valorile colective.
Polisul greco-roman[modificare | modificare sursă]
Polisul greco-roman reprezintă un alt punct important în istoria organizării sociale. În cetățile grecești și romane, indivizii nu erau percepuți ca ființe autonome, ci ca parte a unei comunități religioase și politice strâns legate de apartenența la grupuri de identificare primară, cum ar fi familia și religia. În această societate, participarea la viața politică era obligatorie, iar cetățenia nu era un drept individual, ci o obligație colectivă. Spre deosebire de modernitate, în polisul antic nu exista conceptul de „om” în sensul individualist al termenului; individul își dobândea identitatea doar prin participarea la comunitatea politică. Astfel, nu exista o separare clară între dreptul public și cel privat, iar statul, în sensul modern al termenului, nu era o entitate distinctă de societate.
Imperiul[modificare | modificare sursă]
Imperiu este o formă de organizare politică care a încercat să unifice omenirea sub un singur sistem politic și juridic. Imperiile, precum cel Roman, au fost caracterizate de pretenția de a guverna întreaga umanitate și de a impune o ordine universală. În această viziune, statul nu era doar o structură politică, ci o expresie a unei ordini metafizice, menită să reflecte unitatea și universalitatea. În Imperiul Roman de Răsărit, această idee s-a concretizat în fuziunea dintre universalismul politic roman și universalismul religios creștin, ambele întărindu-se reciproc în crearea unei ordini globale.
Societatea seniorială feudală[modificare | modificare sursă]
Totuși, imperiile nu au putut menține această structură unificată pe termen lung. Destrămarea Imperiului Roman a condus la o fragmentare politică în Europa, iar din acest haos au apărut noi forme de organizare socială, cum ar fi societatea seniorială feudală. Puterea în această societate era de natură patrimonială, fiind legată de posesia pământului. Seniorii feudali exercitau autoritatea atât asupra pământului, cât și asupra oamenilor legați de acesta, iar relațiile de putere erau personale și ereditare. Puterea seniorială combina autoritatea civilă și militară, iar în absența unei autorități centrale puternice, seniorii feudali guvernau prin contracte și alianțe militare.
Monarhia absolută[modificare | modificare sursă]
Tranziția de la feudalism la modernitate este marcată de apariția monarhiilor absolute. În aceste monarhii, puterea era concentrată în mâinile unui singur suveran, care deținea toată suveranitatea statului. Monarhia absolută, așa cum s-a manifestat în Franța sub Ludovic al XIV-lea, era considerată o formă superioară de guvernare în epocă, deoarece puterea monarhului era sacralizată, provenind direct de la Dumnezeu. Această putere nu era însă arbitrară, ci limitată de legi divine și naturale, precum și de legile fundamentale ale regatului și de instituțiile cutumiare.
Caracterul suveran al monarhiei absolute este definit prin faptul că regele era singurul deținător al suveranității, neadmițând niciun partaj al puterii cu alte instituții sau cu poporul. De asemenea, monarhul absolut nu recunoștea nicio autoritate superioară în domeniul temporal, inclusiv pe Papa sau pe Împăratul Sfântului Imperiu Roman. În interiorul regatului, puterea regelui era deasupra tuturor celorlalte autorități, inclusiv nobilimea feudală, iar instituțiile de guvernare erau subordonate voinței sale. Puterea legislativă, executivă și judecătorească erau toate concentrate în persoana monarhului, ceea ce caracteriza această formă de guvernare drept o „potesta absoluta”.
În ciuda acestei concentrări de putere, monarhul absolut nu era deasupra legilor divine și naturale. Puterea sa era limitată de o filozofie a dreptului, care considera că legile fundamentale ale societății nu puteau fi încălcate de nicio autoritate umană, inclusiv de suveran. Acest tip de drept, numit drept natural, era văzut ca o descoperire a naturii lucrurilor, iar suveranul trebuia să guverneze în conformitate cu el. Această concepție a dreptului natural, deși avea rădăcini în antichitate, a fost revitalizată în Evul Mediu și a devenit o parte esențială a dezvoltării dreptului modern.
Statul modern[modificare | modificare sursă]
Pe măsură ce monarhiile absolute s-au consolidat, s-au făcut pași importanți spre separarea puterii politice de structurile feudale și spre crearea statului modern. Statul-națiune modern, spre deosebire de imperii sau de feudalism, este caracterizat prin centralizarea puterii și definirea suveranității naționale, în care statul și națiunea sunt văzute ca entități distincte, dar interdependente. În statul modern, puterea politică este legată de noțiunea de drepturi și libertăți individuale, o schimbare fundamentală față de modelele colectiviste din trecut.